Această poveste vă este oferită de Johnnie Cripler

Bună! Mă numesc Coco. Numele complet: Corina-Olga Talpeş, nume predestinat aş spune eu acum, veţi vedea imediat de ce, şi o să vă spun povestea mea, povestea unei fetiţe fară un picior. Citeşte aceste rânduri şi apoi întreabă-te, cititorule, cum ar fi fost viaţa ta fără un picior.

Piciorul cu pricina l-am pierdut în burtică la mama, pe când eram doar un fetus amărât şi chitinos. Se întâmpla în luna a şasea... mama a avut nişte gaze mai puternice, de fapt foarte puternice, suficient cât să îmi smulgă din ţâţâni membrul drag şi să mi-l pulverizeze odată cu o încărcătură sănătoasă de fasole. Şi cam atât. Mama a fost tare tristă dar, zicea ea, măcar am ieşit destul de uşor, că de, nu mai erau două picioare care să opună rezistenţă.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilărie a fost prima pereche de cârje. Îmi spunea părinţii "Uite Coco, acu poţi să dai în copiii care te necăjesc" iar bunicii le ţineau isonul "de, zicea bunicul, dacă aveam io una din asta mai divreme nu mai îmbătrânea putoarea asta lângă mini" şi întorcându-se spre bunica "auzi fă, firea-i tu a dracu, dacă aveam eu una din aia cum are nipoată-mea îţi făceam cunoştinţă cu univiersu invizighil"

Cât eram mică, părinţii îmi spuneau că Coco vine de la cocor, că într-o zi o să renunţ la cârje şi o să-mi iau zborul, uite sus, spre lumea ciupercuţelor vesele, unde toate fiinţele au câte un picior.
Copiii îmi spuneau tot Coco. Da ei ziceau că vine de la Cocostârc. Aşa că îmi ziceau şi stârcul, stârcălete sau stârcila. Când am mai crescut, au înlocuit t-ul cu un "f". Cei de la şcoală mă strigau după numele de la catalog – olga oloaga o leguma loaga…

Îmi plăcea foarte mult să mă joc. Jucam o droaie de jocuri cu copiii de la bloc, aia când mă mai lăsau şi pe mine să mă joc cu ei, la unele eram mai bună, la altele…mai şchiopătam. Îmi amintesc că la scunsa eram printre cei mai buni, că puteam să mă ascund după orice copac, cât de subţirel o fi fost, şi îmi întindeam cârjele în sus şi ceilalţi creadeau că sunt crengi. Sau la prinsa, că le puneam tot timpul piedică – tot cu cârja – sau la sărit coarda, acolo chiar nu aveam nicio problemă… cel mai rău era la şotron. Nu mă lăsau să mă joc câtuşi de puţin. Când îi întrebam de ce, ieşea tot timpul unu în faţă, pe care îl învăţase taică’su ce să zică în astfel de situaţii, “Eşti dezabilitată şi incapacitată din punct de vedere fizic să participi la acest joc” Eu nu înţelegeam ce e cu capacitatea aia, că ştiam doar că se dă într-a opta, dar tot mă înfuriam, şi atunci încercam să le dau croşee cu cârja, aşa cum mă învăţase bunicul. De cele mai multe ori însă nu reuşeam decât să mă dezechilibrez şi să cad şi atunci toţi începeau să cânte în jurul meu:

Picioroanga
Dă cu ranga
Nu ne nimereşte
Cade ca un peşte
Curu ş-il beleşte
Strada lustruieşte

Şi o lustruiam, nu glumă, încercând din răsputeri să mă ridic ca să încerc să-i pălesc din nou...

Şi în timp ce aşteptam nerăbdătoare să îmi crească aripile, îmi găseam diverse lucruri de făcut, departe de oraşul plin de miriapode (aşa le ziceam pe atunci celor cu două picioare). Iubeam pădurea, fiincă acolo nimeni nu se uită câte picioare ai. Dimpotrivă, acolo ai să întâlneşti mai multe vietăţi cu un picior decât cu două. De pildă copacii, pe care îi iubesc atât
de mult, sau ciupercuţele, sau florile, chiar şi firele de iarbă. Acolo, două picioare e considerat un lux inutil, un apendice lunguieţ şi transpirat, aşa cum îmi şoptea frasinul cu care mă luam la poveşti de dimineaţa până seara. Îmi plăcea să culeg frunzele de pe jos, ca să poată şi ele să vadă strălucirea soarelui, să simtă şi să tremure şi ele în bătaia vântului... Pe mine nu mă culegea nimeni de pe jos când mă împrăştiam toată pe caldarâmul fierbinte vara, sau când lunecam pe poleiul de cleştar iarna, după ce încasam vreo sută de bulgări în ceafă. Şi rămâneam aşa cu orele, ca frunzele, până venea câte un proprietar de imobil sau de magazin să mă ridice, urlându-mi că dacă mai stau mult scade preţul la apartamente sau că nu mai vine lumea să cumpere... "dihania dracului" adăugau ei pe un ton mai glumeţ...

Când am împlinit optsprezece ani tot nu îmi crescuseră aripi, dar asta nu mă mai întrista. Mai ales că am primit cel mai frumos cadou posibil, din toată toată lumea. Primul meu scaun cu rotile. Nu ţin minte să fi fost aşa de fericită în viaţa mea. Am sărit într-un picior de fericire... (am auzit că miriapodele zic asta atunci când se bucură foarte tare, dar eu sar des într-un picior şi nu văd ce-i aşa de mare scofală).
Filmul meu super-preferat e Metrix. Fiincă acolo există lumea asta virtuală în care poţi să fii cum vrei tu, cu două picioare sau chiar cu o mie de picioare şi poţi să zbori dacă vrei. Bine, nu că aş vrea eu să am un picior în plus, să fiu ca toate miriapodele alea balănganite. Şi, vai mi-e ruşine să zic, îmi place foarte mult de Nio. E un drăguţ şi l-aş pupa dacă m-ar lăsa, da nu îmi place totuşi atâtde el că are două picioare, ca şi restul miriapodelor.


Prietenele mele spun despre mine că sunt cea mai suplă dintre toate. Nu prea înţeleg de ce
zic ele asta, că de când am fost plecată la tratament de varice în plăci în Antilele Unite, timp de un an, am mai pus ceva kile pe mine. Ele totuşi insistă aşa că eu le cred şi le las în pace...

La 19 ani încă neîmpliniţi – bunicul îmi spunea “hehehe, eu am 19 ani pe un picior” şi izbucnea în râs, da eu nu înţelegeam de ce – am fost pentru prima oară la mare, într-o staţiune feerică, cred că Bâtrâna Marcă îi zicea, unde am descoperit alte vietăţi asemenea mie, scoici şi delfini şi piraţi. Cu piraţii m-am distrat cel mai fain. Ziceau că-s una de-a lor şi îmi dădeau să beau rom şi să cânt ceva, ahh, da nu mai ştiu acum cum era exact, ceva cu “fif izmen o nădejde-zcest, iouhouhou e, na, bată-l afro”
La mare m-am şi îndrăgostit pentru prima dată şi, culmea, tocmai de un miriapod. De când mă ştiam îmi doream să cunosc un băiat special, un mono ca mine. Prietenele mele îmi spuneau “lasă coco, o să îţi găseşti într-o zi perechea” şi începeau să râdă ca apucatele. Eu nu înţelegeam de ce. Băiatul era înalt şi frumos, şi nu mă deranja prea mult că avea două picioare, că era atât de slab încât cu uşurinţă puteau să treacă drept unul singur. Dar cu toată toleranţa mea, el nu mă iubea pe mine, ba dimpotrivă, se făcea că nu mă vede. Stăteam cu orele în şir pe băncile de pe plajă, la locul rezervat pentru mono, şi plângeam ca o zăludă. Simţeam furnicăturile de dragoste în talpă, uscate şi reci ca nisipul de sub bancă. Când nu mai rezistam ţopăiam spre apă şi mă aruncam în mare, încercând să mă avânt cât mai departe în larg. Aşa am descoperit că sunt o bună înotătoare, “mai hidrodinamică” ziceau prietenii mei piraţi, ce-o fi vrând şi aia să însemne.

În ziua plecării mi-am jurat să nu mă mai las niciodată călcată în picioare de miriapode. Mi-am luat adio de la prietenele mele cele pline de sfaturi bune pentru miriapode şi m-am dus la bunicu. Tot din acea zi mi-am jurat că voi încerca să fac lumea un loc mai bun pentru noi, mono, pentru cei care n-am avut ghinionul să ne naştem cu două sau mai multe picioare. Cum avem de gând să fac asta?

Simplu... aveam să-i fac mono pe toţi!!!

Acum trebuie să plec, ştiţi, am o treabă...

Dar înainte vă mai spun ceva. De la o vreme, la miriapodele masculine le retez ambele picioare, pentru că, vedeţi dumneavoastră, am aflat un secret teribil...hi hi. Mi-a spus bunicu, că ăştia, masculii, dezvoltă ai dracului al treilea picior, 
pe care îl camuflează cu 
atenţie, doar doar nu l-o găsi nimeni. HA! S-o creadă ei! Acum să vă văd cum umblaţi, târâtoarelor, mono sub-dezvoltaţi ce sunteţi...

Aseară am avut un vis... se făcea că mă tot trezeam într-o încăpere albă, cu ziduri albe, clădite din neon solid, cu multe flacoane de culoarea neonului atârnând în jurul meu... Mirosea a legume stricate şi bere clocită. Auzeam o voce, dar nu puteam să îmi dau seama
de unde vine...vocea striga încontinuu andii, andii, andii, ...nu ştiam cine era persoana care striga şi nici la cine se referea, şi...şi...oh doamne, eram miriapodă..şi--OH DUMNEZEULE MARE!!!! Îmi creştea al treilea picior....~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~