Şi în timp ce aşteptam nerăbdătoare să îmi crească aripile, îmi găseam diverse lucruri de făcut, departe de oraşul plin de miriapode (aşa le ziceam pe atunci celor cu două picioare). Iubeam pădurea, fiincă acolo nimeni nu se uită câte picioare ai. Dimpotrivă, acolo ai să întâlneşti mai multe vietăţi cu un picior decât cu două. De pildă copacii, pe care îi iubesc atât
de mult, sau ciupercuţele, sau florile, chiar şi firele de iarbă. Acolo, două picioare e considerat un lux inutil, un apendice lunguieţ şi transpirat, aşa cum îmi şoptea frasinul cu care mă luam la poveşti de dimineaţa până seara. Îmi plăcea să culeg frunzele de pe jos, ca să poată şi ele să vadă strălucirea soarelui, să simtă şi să tremure şi ele în bătaia vântului... Pe mine nu mă culegea nimeni de pe jos când mă împrăştiam toată pe caldarâmul fierbinte vara, sau când lunecam pe poleiul de cleştar iarna, după ce încasam vreo sută de bulgări în ceafă. Şi rămâneam aşa cu orele, ca frunzele, până venea câte un proprietar de imobil sau de magazin să mă ridice, urlându-mi că dacă mai stau mult scade preţul la apartamente sau că nu mai vine lumea să cumpere... "dihania dracului" adăugau ei pe un ton mai glumeţ...