La 19 ani încă neîmpliniţi – bunicul îmi spunea “hehehe, eu am 19 ani pe un picior” şi izbucnea în râs, da eu nu înţelegeam de ce – am fost pentru prima oară la mare, într-o staţiune feerică, cred că Bâtrâna Marcă îi zicea, unde am descoperit alte vietăţi asemenea mie, scoici şi delfini şi piraţi. Cu piraţii m-am distrat cel mai fain. Ziceau că-s una de-a lor şi îmi dădeau să beau rom şi să cânt ceva, ahh, da nu mai ştiu acum cum era exact, ceva cu “fif izmen o nădejde-zcest, iouhouhou e, na, bată-l afro”
La mare m-am şi îndrăgostit pentru prima dată şi, culmea, tocmai de un miriapod. De când mă ştiam îmi doream să cunosc un băiat special, un mono ca mine. Prietenele mele îmi spuneau “lasă coco, o să îţi găseşti într-o zi perechea” şi începeau să râdă ca apucatele. Eu nu înţelegeam de ce. Băiatul era înalt şi frumos, şi nu mă deranja prea mult că avea două picioare, că era atât de slab încât cu uşurinţă puteau să treacă drept unul singur. Dar cu toată toleranţa mea, el nu mă iubea pe mine, ba dimpotrivă, se făcea că nu mă vede. Stăteam cu orele în şir pe băncile de pe plajă, la locul rezervat pentru mono, şi plângeam ca o zăludă. Simţeam furnicăturile de dragoste în talpă, uscate şi reci ca nisipul de sub bancă. Când nu mai rezistam ţopăiam spre apă şi mă aruncam în mare, încercând să mă avânt cât mai departe în larg. Aşa am descoperit că sunt o bună înotătoare, “mai hidrodinamică” ziceau prietenii mei piraţi, ce-o fi vrând şi aia să însemne.