Îmi plăcea foarte mult să mă joc. Jucam o droaie de jocuri cu copiii de la bloc, aia când mă mai lăsau şi pe mine să mă joc cu ei, la unele eram mai bună, la altele…mai şchiopătam. Îmi amintesc că la scunsa eram printre cei mai buni, că puteam să mă ascund după orice copac, cât de subţirel o fi fost, şi îmi întindeam cârjele în sus şi ceilalţi creadeau că sunt crengi. Sau la prinsa, că le puneam tot timpul piedică – tot cu cârja – sau la sărit coarda, acolo chiar nu aveam nicio problemă… cel mai rău era la şotron. Nu mă lăsau să mă joc câtuşi de puţin. Când îi întrebam de ce, ieşea tot timpul unu în faţă, pe care îl învăţase taică’su ce să zică în astfel de situaţii, “Eşti dezabilitată şi incapacitată din punct de vedere fizic să participi la acest joc” Eu nu înţelegeam ce e cu capacitatea aia, că ştiam doar că se dă într-a opta, dar tot mă înfuriam, şi atunci încercam să le dau croşee cu cârja, aşa cum mă învăţase bunicul. De cele mai multe ori însă nu reuşeam decât să mă dezechilibrez şi să cad şi atunci toţi începeau să cânte în jurul meu:

Picioroanga
Dă cu ranga
Nu ne nimereşte
Cade ca un peşte
Curu ş-il beleşte
Strada lustruieşte

Şi o lustruiam, nu glumă, încercând din răsputeri să mă ridic ca să încerc să-i pălesc din nou...