Bună! Mă numesc Coco. Numele complet: Corina-Olga Talpeş, nume predestinat aş spune eu acum, veţi vedea imediat de ce, şi o să vă spun povestea mea, povestea unei fetiţe fară un picior. Citeşte aceste rânduri şi apoi întreabă-te, cititorule, cum ar fi fost viaţa ta fără un picior.

Piciorul cu pricina l-am pierdut în burtică la mama, pe când eram doar un fetus amărât şi chitinos. Se întâmpla în luna a şasea... mama a avut nişte gaze mai puternice, de fapt foarte puternice, suficient cât să îmi smulgă din ţâţâni membrul drag şi să mi-l pulverizeze odată cu o încărcătură sănătoasă de fasole. Şi cam atât. Mama a fost tare tristă dar, zicea ea, măcar am ieşit destul de uşor, că de, nu mai erau două picioare care să opună rezistenţă.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilărie a fost prima pereche de cârje. Îmi spunea părinţii "Uite Coco, acu poţi să dai în copiii care te necăjesc" iar bunicii le ţineau isonul "de, zicea bunicul, dacă aveam io una din asta mai divreme nu mai îmbătrânea putoarea asta lângă mini" şi întorcându-se spre bunica "auzi fă, firea-i tu a dracu, dacă aveam eu una din aia cum are nipoată-mea îţi făceam cunoştinţă cu univiersu invizighil"

Cât eram mică, părinţii îmi spuneau că Coco vine de la cocor, că într-o zi o să renunţ la cârje şi o să-mi iau zborul, uite sus, spre lumea ciupercuţelor vesele, unde toate fiinţele au câte un picior.
Copiii îmi spuneau tot Coco. Da ei ziceau că vine de la Cocostârc. Aşa că îmi ziceau şi stârcul, stârcălete sau stârcila. Când am mai crescut, au înlocuit t-ul cu un "f". Cei de la şcoală mă strigau după numele de la catalog – olga oloaga o leguma loaga…